De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral 
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi 
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi 
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind 
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind 
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial, 
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital 
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani 
Şi ţării mele minima dreptate!

31 octombrie 2010, Spitalul de Urgenţă Floreasca, Bucureşti