Franz Kafka, Metamorfoza, traducere de Mircea Ivănescu, Ed. Humanitas, București, 2019
A fost odată un băiețel de patru-cinci ani care, într-o noapte, l-a rugat pe tatăl lui să-i dea un pahar cu apă. Acesta, într-un acces de furie, târăște copilul până pe balcon și îl închide acolo, obligându-l să îndure frigul care-i îngheța oasele. Pe băiețel îl chema Franz și pe tatăl lui, Hermann. Această întâmplare traumatizantă avea să fie pentru Franz Kafka laitmotivul existenței sale, până la moartea sa, survenită în urma unor suferințe teribile din cauza unei afecțiuni rare, și anume tuberculoză laringală.
Trei romane neterminate (de care niciodată nu a fost mulțumit și a dat ordin să fie arse după moartea sa) – America, Procesul, Castelul – câteva povestiri scurte, tulburătoare și lugubre, precum Un artist al foamei, scrisori, însemnări în caiete personale, toate acestea reprezintă moștenirea lăsată de un nefericit, de o „insectă” scârboasă a lumii moderne, care numai postum a reușit să răscolească o întreagă armată de psihanaliști, slujitori ai artei și consumatori de cultură.
Însă Metamorfoza ucide și ultima fărâmă de stimă de sine pe care o poate avea un cititor, oricât de neexperimentat ar fi, oricât de empiric ar rămâne. Dacă Franz este scriitorul ceh care nu și-a justificat viața prin existență, activând în domenii care nici măcar tangențial nu aveau legătură cu talentul lui, scriitorul model – conform teoretizării lui Umberto Eco – este un neîntrerupt generator de „gregori”. Și parcă ar cere, cu o determinare violentă, nu doar să participăm la vertijul ficțional la care ne supune, ci să și coborâm până în cele mai adânci tenebre ale lui.
„O carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi”,
spunea Franz Kafka, desigur convins că literatura trebuie să ne „reconecteze cu sentimente care ar fi insuportabil de studiat, dar care au o nevoie disperată de atenția noastră”. Dacă în Faust era necesar un pact cu diavolul pentru salvarea sufletului, consecințele fiind cu totul dezastruoase, în Metamorfoza, pactul este cu ficțiunea însăși. Și nu doar în acest caz suntem aproape „somați” să uităm definitiv sensul metaforei și să o personalizăm în cel mai tranșant mod cu putință. A trăi parazitar nici nu mai înseamnă a trăi pe spatele cuiva într-un sens figurativ, ci a fi tu însuți parazitul care se hrănește cu legume putrezite și alte resturi alimentare, spre deliciul propriu. A fi strivit ca o insectă, teama cu care te acomodezi, își pierde sensul conotativ și devine o premisă a supraviețuirii în orice fel. Pentru cititorul empiric, tabloul femeii învelite în blănuri înseamnă lux ori vreo fantezie freudiană de-a lui Kafka, însă scriitorul model știe prea bine cum să inoculeze în cititorul profund ideea de dezumanizare care se agață de ultima speranță întru mântuire și vindecare.
Cu cât „zăbovim mai mult prin pădure”, cu atât ne confruntăm cu situația nefericită de a simți prezența unei insecte în spatele nostru, care ne privește atent și, în același timp, melancolic. Dacă Grete afirmă cu tărie că Gregor nu mai este Gregor, și cititorul poate ajunge la concluzia că nici măcar insecta nu mai este Gregor, ci este una cu cititorul, în cel mai intim moment de introspecție al său. Momentul în care singura ființă apropiată lui (mai mult sau mai puțin) ajunge la disperarea prin care îl va respinge vehement, negându-i definitiv natura umană, reprezintă climaxul narațiunii și punctul de cotitură al traseului aparent constant al lui Gregor, cel puțin de după metamorfozare. Fragmentul de față, luat ca atare și citit independent, poate fi o radiografie perfectă a oricărui muribund respins de semenii lui, cu precădere familia. Însă a rămâne pe acest palier înseamnă a trăda cu bună-știință pactul pe care cititorul se presupune că deja l-a făcut în momentul imersiunii lui în „pădurea narativă”. Ori în „oceanul înghețat al sinelui”, așa cum afirma Kafka. Gregor nu este doar Gregor transformat de o societate obsedată de consumerism, într-un nesfârșit șir al neîmplinirilor profesionale din cauza unei meserii care îl privează total de conexiuni reale cu alte ființe umane, Gregor este o insectă reală, greoaie, bolnavă, rănită, infectată, care stârnește reacții de repulsie și oroare nu doar în rândul personajelor de importanță secundară, ci întocmai mamei și surorii lui. Ironic – am putea spune, camerista pare să fie singura care tratează situația cu o nonșalanță de un comic grotesc, ceea ce întărește și mai mult ideea de ficțiune devenită non-ficțiune în universul kafkian. Dialogul, un solilocviu al scriitorului model de altfel, există pentru a confirma o identitate între timpul fabulei și timpul discursului. Aici intervine și întrebarea legitimă: dacă a doua zi după autoexilarea sa insecta moare, când moare Gregor? La fel de bine, putem întreba și când a intervenit metamorfoza lui Gregor. După cinci ani de muncă laborioasă, după o eternitate sau după o secundă ce părea că durează o eternitate? Răspunsul poate fi nicicând sau oricând ori ambele, pentru că absurdul primează în epicentrul narațiunii și nici măcar motivarea lui nu ar fi un răspuns satisfăcător pentru cititorul model de tip kafkian. Citindu-l pe Franz Kafka nu faci niciun pact ficțional, de fapt. Ar trebui să te prefaci că totul este real, deși e ficțiune, că s-ar putea potrivi cu un episod din existența ta de muritor de rând, că ai putea avea loc și tu măcar pe o buturugă din pădurea vastă pe care o construiește. Însă Kafka, prin excelență, „ucide metafora” prin limbaj, desființează orice nădejde, cât de firavă, de a participa la teatrul fantezist pus în scenă de el și te împinge într-o distopie introspectivă, cu mult mai reală decât orice malformație a corpului – o malformație a spiritului însuși.
Testament Literar 