Colinda ca pretext al arhaicității și continuității tradițiilor populare românești – Lorena Craia



Colinda românească, mărturie a timpului arhaic, incantație a spiritualității eterne, a însoțit dintotdeauna tabloul pastoral al vieții rurale, creând un peisaj idilic și, prin reverberațiile ei în mediul urban auster (deși satul a suferit transformări semnificative de-a lungul timpului), justifică studiul aprofundat  al structurii ei, prin etnologii care au cules necontenit texte reprezentative din toate zonele țării. Zelul vechilor culegători a scutit de uitare tipuri deosebit de prețioase prin implicațiile lor mitologice și puritatea stilului, unele tipuri astăzi dispărute din circulația orală.

Colinda românească, din cauza practicabilității sărace, s-a alterat corespunzător contemporaneității generice, devenind un instrument din ce în ce mai comercial și uzitat cu precădere în preajma sărbătorilor de iarnă.

În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă cea mai diversificată și masivă categorie de texte ceremoniale, impunându-se deopotrivă atenției ca tezaur de limbă, cât și ca ipoteză stilistică a poeziei scrise românești. Astăzi, neinițiații consideră colindatul ca o practică legată numai de Crăciun. Însă puțini știu că această consecință se datorează cu precădere ambiției bisericii de a integra datina străveche, cu mult anterioară creștinismului, referitoare la întâmpinarea Anului Nou, în cadrul creștin al sărbătoririi nașterii lui Iisus. Asimilarea a fost mai mult de suprafață, dovadă în primul rând desele atacuri ale bisericii împotriva unor forme populare, ancestrale, ale colindatului.

În afară de colindatul propriu-zis, există și alte forme de „urătură” pentru diferite perioade din timpul anului sau specifice anumitor momente semnificative din viața individului. Colindatul cu măști (Ursul, Cerbul – capra, turca, țurca, brezaia), colindatul copiilor (Moș Ajunul, Sorcova), cântecele de stea sau Vicleiul (multe din ele culese și îngrijite de către Anton Pann de la cronicarii români ai secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea), colindele de fată (repertoriul nupțial), cântecele de șezătoare și de clacă, cântecele de seceriș, Paparuda, Caloianul, Drăgaica – toate acestea fac parte din repertoriul bogat al tradiționalismului românesc și alcătuiesc, alături de legende, basme, snoave și povestiri, ansamblul folcloristic pe baza căruia s-a cristalizat o întreagă structură arhetipală, bogată în simboluri inspirate din mitologii străvechi și extrem de variată din punct de vedere etnografic.



Nunțile românești dezvăluie un ceremonial pe cât de pitoresc, pe atât de complex, pe alocuri depășind în amploare toate celelalte obiceiuri ale anului și ale ciclului familial. Chiar și în ținuturi mai restrânse, diversitatea scenariului ilustra o puternică dependență de stadiul colectivității, starea socială și economică, precum și de unele condiții speciale (nuntă de noapte, nuntă de salcie etc.). Nunta, spectacolul cel mai însetat de fast, are ca trăsătură dominantă ostentația, cu intenția de a „consemna clipa de măreție pe răbojul eternității cotidiene”[1]. Reprezintă un teatralism al maturizării flăcău-fată la stadiul de bărbat-femeie în toată complexitatea ei și, ca orice ritual de trecere, presupune rigori cu valoare encomiastică, oferind o frumusețe aparte sobrietății momentului. O întrepătrundere a fastului cu comicul, aproape obligatorie, guvernează nunta în totalitatea ei. Însă nunta propriu-zisă este precedată de un ceremonial de cerere a miresei, susținut de diferite orații, uneori improvizate cu umor și finețe psihologică.

În funcție de zona geografică și de anatomia socialului colectiv, simbolistica este reprezentată printr-un întreg bestiar cu rădăcini în mitologia veche și influențe atât nordice, cât și orientale. Porumbeii, cerbul împodobit cu daruri, ciuta, miorița sau oaia năzdrăvană, berbecele, dulful, vidra, șarpele, leul, boul, calul, șoimul, păunul sunt numai câteva exemple alegorice care intermediază peisagistica pastorală și ritualistica ceremonialelor de trecere. În colindele de fată, „piese cu caracter augural și de consacrare a statutului marital”[2], cel mai des apare murgul (calul sălbatic ce urmează a fi îmblânzit de fata care va păși pe calea măritișului). Calul dobândește diferite valențe în textele cu specific de colindă. Fie că vorbim despre întrecerea dintre cal și șoim (luându-se la întrecere pentru iuțeală, calul învinge șoimul; la rugămintea calului, stăpânul renunță la intenția de a ucide șoimul învins), fie că este vorba despre un cal amenințat cu vânzarea (calul amenințat cu vânzarea amintește stăpânului ingrat serviciile aduse în trecut) sau de încurcarea cailor (un voinic roagă murgul să-l ajute să iasă victorios în întrecerea cu caii și, ca învingător, va putea obține mâna unei fete – se poate observa un motiv romantic puternic influențat de cavalerii perioadei medievale, cântați în diferitele Chansons de geste, intrate la noi pe filieră franceză prin cronicarii traducători de literatură populară din Franța și Italia), motivul murgului apare ca recurență a incantației străvechi, fiind o creație demiurgică, slujitor al gândului omului, evidențiindu-se, astfel, dimensiunea sa sacralizatoare, în sensul purității magice și ceremoniale[3]. Calul este asociat cu feciorul și fecioria, de unde și alăturarea acestuia lângă fata care urmează să se mărite:

Ano, Ano, fată dalbă,
Am venit c-am d‛auzît
Că ţ-ă murguţ d‛învăţat
Şi cosîţă ge-mplecit.
Ana din cearu-i grăiare:
- Eu l-oi da, l-oi d‛învăţare
Mă cem că ce-o vătămare.
Ana murgu îl scoteare
D‛înșălat bine gătatu,
Cum îi bun gi-ncălecatu.
Şî pă murg să-ncălecare
Murgu-i dege-a d‛a săltare
Și gi pământ mi-l tăiare
Șî nimic nu-l vătămare
Făr ge-o mână că-i rupeare.

(„Strigă Ana, fată dragă”)

Calul și iubita voinicului, un alt motiv întâlnit în colindele de fată, reprezintă imaginea mesagerului fatidic (acesta îi spune fetei unde se află iubitul ei). Boii mânați de cal reprezintă pretendenții fetei:

Nu ești murguț d‛învăţatu,
Nici cosîța ge-o-mplecitu,
C-ai patru boi gi mânatu.

(„Strigă Ana, fată dragă”)

Pețitorii și calul nărăvaș al fetei – o fată anunță că se va mărita doar cu cel ce va izbuti să-i încalece calul – simbolizează maturizarea prin încercările propuse de fată pretendenților ei. Fata mai poate fi reprezentată într-un leagăn, purtată de cal.          

În afara varietății bestiarului folcloric al colindei întâlnim și alte elemente încărcate de o simbolistică cel puțin interesantă. Mărul, poate unul din cele mai vechi laitmotive ale existenței noastre (simbol biblic, asociat atât cu Decăderea, cât și cu înțelepciunea venită prin maturizare, odată cu conștientizarea condiției umane), este, de asemeni, invocat în textele de ceremonie nupțială. Merele căpătate de la soare (trei femei – trei zâne, trei îngeri, trei sfinți – culeg mere; întrebate de lună – Maica Domnului, Sfântul Petre – de unde au merele, femeile răspund că le-au primit de la soare), merele și mieii (în schimbul merelor fetei, unul sau mai mulți ciobani oferă miei), mărul, inelul și cununa (trei flăcăi cer fetei – pe care o surpind de obicei la fântână – diverse gajuri de dragoste) sunt numai câteva ipostaze în care simbolistica mărului prinde contur. Avem două exemple:

Să mai scot io cel măruţ,
Cel măruţ ce-i roşior
Şi să-1 bag în sânişor.

(„Maria din cear grăia”)
- Dă-mi tu, Lino, mărul tău.
Lina din cearu-i grăiare:
Ce-ai tu mă, cu mărul meu?

(„Lina”)

Inelul, care simbolizează eternitatea, elementul central al comuniunii veșnice dintre doi miri, apare fie sub forma unui semn prevestitor (o fată găsește la fântână un inel care prevestește că mirele va fi frumos și înstărit), fie sub forma unei mărturii (gaj) a iubirii:

Să mai scot io cel inel,
Cel inel din cornăţel
Şi pe deget trăsăţel.

(„Maria din cear grăia”)

Cununa împletită de flori apare, la fel, în variate secvențe ale ceremonialului nupțial, sub diferite forme. Fie cununa de nuntă este cerută mamei de către fiica ei, pentru că i-a venit sorocul, fie o fată seamănă și culege flori pentru cununa destinată nunții ori este disputată de doi bouri care se vădesc a fi doi pretendenți la căsătorie.          

Unele obiceiuri, transformate sub incidența timpului care a trecut și spațiului în care s-au reasimilat, pot fi recunoscute și azi prin reinterpretări. Furatul miresei (de obicei de către flăcăul în goană, călare pe un cal), horele (păstrate nu doar în aproape toate colțurile țării, dar practicate, încă, și în mediul citadin), gătitul mirelui de către feciori și împodobirea miresei, chiar și un soi de negociere a traiului viitorilor miri de către părinții acestora, masa, ostentația, umorul, toate acestea și cine știe ce alte reminiscențe ale paradisului folcloristic românesc întregesc și continuă istoria tradițională a unui neam trecut și petrecut pe plaiuri mioritice, mărturie a pesagisticii idilice românești.


[1] Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1981, p. 424

[2] Narcisa Știucă, Opțiuni matrimoniale în colindele de fată, în vol. In honorem prof. Ilie Moise, p.88

[3] Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești


Bibliografie:

Bîrlea, Ovidiu. Folclorul românesc. Vol. 1. București: Minerva, 1981.
Brătulescu, Monica. Colinda românească. București: Minerva, 1981.
Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești. fără an.
Știucă, Narcisa. Opțiuni matrimoniale în colindele de fată. Vol. In honorem prof. Ilie Moise. fără an.

Advertisement

One thought on “Colinda ca pretext al arhaicității și continuității tradițiilor populare românești – Lorena Craia

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.