E o întâmplare a fiinţei meleȘi atunci fericirea dinlăuntrul meuE mai puternică decât mine, decât oasele mele,Pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare Mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinteLungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despartFluviul rece în delta fierbinte,Ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi … Continue reading Cântec – Nichita Stănescu
Mai departe, mai aproape de centrulspaţiului,inima mea se consumă.Capul meu, ca o flacără de lumânare,mereu îşi perde ochii fierbinţiarzând mâinile tale nevăzute.El îşi hrăneşte luminadin seninul trunchipe pământ şi pe mare.Minunată pradă şi sprijinal foamei – pământul – Minunat prilej de sete – marea.Flacără înceată, pierzându-şi ochiimereu fierbinţi, –arzându-ţi mâinile.
Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983, București, RS România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea … Continue reading Nichita Stănescu
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,că ai să te ascunzi într-un ochi străin,şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,iau cuvintele … Continue reading Emoție de toamnă – Nichita Stănescu
Testament Literar 