Problema ciclicității istoriei – Lorena Craia



“Oamenii educați de astăzi spun că Renoir este un mare pictor al secolului al XVIII-lea. Dar spunînd acest lucru, ei uită problema Timpului, și faptul că a fost nevoie de un timp îndelungat, chiar și în momentele sale de glorie din secolul al XIX-lea, pentru ca Renoir să fie recunoscut drept un mare pictor. Pentru a reuși să obțină recunoașterea, pictorul sau scriitorul original procedează precum oculistul. Tratamentul la care ne supun prin intermediul picturii sau al prozei lor nu este întotdeauna plăcut. La final, ni se spune: Priviți acum! Și iată, lumea din jurul nostru (care nu a fost creată odată pentru totdeauna, ci este recreată ori de cîte ori se naște un artist original) ne apare complet diferită de cea de dinainte, și totuși o vedem cu maximă claritate. Alte femei trec acum pe stradă, diferite de cele pe care le vedeam mai înainte, pentru că sînt picturi ale lui Renoir, aceleași picturi în care nu vedeam înainte femei cu nici un chip. Și trăsurile sînt pictate acum de Renoir, și apa, și cerul; am vrea să ne plimbăm în pădurea care este identică cu cea pe care, cînd am văzut-o inițial, ni s-a părut a fi orice altceva mai puțin o pădure și mai curînd o tapiserie în nenumărate nuanțe, dar nici una dintre cele pe care le-ar avea o pădure. Astfel este universul nou și trecător care tocmai s-a născut. Va trăi pînă cînd următoarea catastrofă geologică va fi provocată de către un nou pictor sau scriitor cu un talent unic.”

Marcel Proust, Guermantes, 1920

Pornind de la fragmentul din Guermantes, putem la fel de bine să exemplificăm două categorii de pictori ai secolului XX cu traiectorii diferite în ceea ce privește notorietatea prin expunerea în spațiul public, diametral opuse chiar, dar care au influențat substanțial fizionomia societății moderne. Prima categorie ar cuprinde artiștii care, o dată cu notorietatea atinsă în timpul vieții, au acumulat și o avere impresionantă datorită valorificării artei lor și monetizării implicite. Pablo Picasso lăsa în urmă o avere estimată la 500 milioane de dolari, plecând pe lumea cealaltă încununat de glorie și recunoștință. Salvador Dali, de asemeni, un artist care avea un stil de viață eclectic și cel puțin excentric, cheltuia nu mai puțin de jumătate de milion de dolari pe lună pentru menținerea unui standard de viață luxos și exuberant. Atât Picasso, cât și Dali au reconfigurat stilistica acceptată până atunci, fiind promotorii unor curente importante, cubism – pe de o parte și suprarealism – pe de altă parte. A doua categorie ar fi cea a pictorilor anonimi și supuși uitării definitive, chiar ignoranței, în timpul vieții lor, pentru a fi glorificați și repuși pe axa imortalității abia postum, de multe ori ca semn al revelației colective. Un exemplu sugestiv este tot un pictor (pentru a rămâne în același registru), de data aceasta post-impresionist, anume Van Gogh, care a trăit o viață în sărăcie și suferință și care s-a sinucis. Pornind de la această dihotomie, putem oare să fim în asentimentul lui Marcel Proust cu privire la problema Timpului?

Este inutil de precizat că literatura a suferit transformări dacă nu influențată, cel puțin în tandem cu artele plastice, însă problema ciclicității istoriei literare privind conceptele de tradiție și influență culturală poate fi discutată în contextul istoriei în sine (începând, poate, cu omul cavernelor, care scrijelea pereții peșterilor cu schițe deformate ale jivinelor pe care le întâlnea) ca proces fenomenologic și în concordanță directă cu transfigurarea triburilor primitive în capsule societale. Curentul literar nu apare din neant și nici nu este impus de facto prin dorința unui singur individ de a schimba cursul – devenit monoton între timp – al artei de a face artă. Este supus ubicuității și naște permanent o altă renaștere. Ceea ce este fatidic devine comun, comunul devine insuportabil și, ca o regulă generală a guvernării Universului care tinde mereu spre o recalibrare, cineva, undeva, iese din linie și devine punct de referință.

Putem spune că literatură este influențată de pictură, dar pictura și toate celelalte arte sunt influențate de arhitectură, așa cum este percepută la un moment istoric dat, arhitectură influențată la rândul ei de mentalitatea colectivă a unei societăți modelate, la rândul ei, de premisele politice ale momentului, care, la rândul lor, alterează intimitatea individului în sine și care, volens nolens, se întoarce cu fața către artă ca ultim refugiu al sinelui, un gest prin excelență romantic, dar nicidecum lipsit de atemporalitate.

Marcel Proust pare a fi profetic și poate a fost profetic în contemporaneitatea sa, așa cum George Orwell a fost considerat, la vremea lui, un scriitor de ficțiune, ficțiune care, jumătate de secol mai târziu, nu este altceva decât cotidian. Citind 1984 este doar o mărturisire a zilnicului și numai încercarea de a stabili paritatea dintre real și distopic mai poate fi considerată un act de curaj, de nebunie, chiar.

Ființa umană este o ființă mimetică prin natura sa și din cauza sau datorită acestui fapt – depinde numai de lentila prin care privim lucrurile – există o continuitate a derivărilor stilistice prin însăși discontinuitatea fenomenelor inedite care au stabilit istoria.

Dacă Marcel Duchamp, în 1917, avea să expună un pisoar, denumit ironic „fântână”, în incinta Grand Central Palace din New York (un gest totuși plin de umor negru), un val frenetic de avangardiști a catalogat acest eveniment ca punct de reper, moment hotărâtor în dinamica societății. Nu doar că a fost tratat serios, ci a fost și perceput ca atare și, oricât de controversat a fost acum mai bine de o sută de ani, iată că un gest similar al italianului Maurizio Cattelan – banana lipită pe un perete cu bandă adezivă – stârnește un alt val de controverse.

După care va intra într-o nouă latență, prin acomodarea societății. Probabil și Marcel Proust dozează un soi de ironie în afirmația că

„universul nou și trecător […] va trăi până când următoarea catastrofă geologică va fi provocată de către un nou pictor sau scriitor cu un talent unic”,

pentru că arta nu este, de fapt, decât o reacție la malformarea societății prin indivizii care o compun și o descompun, deopotrivă, o dată cu politizarea intimității lor și cu intenția de a-i supraviețui.

Advertisement

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.