Liturghii oranj (tristihuri rebele) – George Mihalcea



Ce este Haiku? Pentru mine, o altă lume, care mi-a fost dintotdeauna străină. O liniște aparte, o mistică răbdătoare, fragilă supunere în fața naturii, o conduită a contemplării, a rutinei desfășurării existenței prin OM. Total opusă și contradictorie cu structura ahetipală a ființei mele.

Prima dată când am descoperit haiku să fi fost acum vreo 20 și ceva de ani, prin amurgurile copilăriei. Din întâmplare, am citit câteva frânturi și, cu o apatie de om dezamăgit în fața călăului care își ratează ținta, am pus cartea deoparte. Nu era pentru mine, eu mă amuzam, savuram și contemplam la miturile Olimpului, la herculi, afrodite, hidre, centauri.

Spun drept, aseară, când mă porneam către întâlnirea cu glykonienii, unde a avut loc lansarea volumului Liturghii oranj”, de George Mihalcea, aveam un nod în gât, știind că era posibil să fiu pusă față în față cu o experiență inedită.

Din două motive, ieri nu mi-am exprimat părerea în legătură cu volumul de față:

1. Autorul volumului, poetul George Mihalcea, este cel care, de curând, a precuvântat volumul meu de debut, iar asta m-a oprit în a spune orice despre ceea ce scrie dânsul, pentru a nu se interpreta că întorc favoruri. Nu degeaba mi s-a spus acum ceva timp că sunt o puritană. Ceea ce detest, desfid și compătimesc este laudatio de orice natură, în orice situație și cu orice scop. Așa că am preferat să aștept (deși nu am așteptat pe cât mi-am propus, de aici și confirmarea subconștientă că îmi place – ceea ce mă duce la motivul 2)

2. Episoadele de delir poetic – așa cum le-am numit pe ascuns, dar vă spun și vouă – mi-au smuls grimase, gesturi și trăiri pe care le refuz, de obicei, cu bună știință. Cum rar mi se întâmplă să fiu dezarmată în fața propriilor convingeri, pot spune că evenimentul de ieri își merită ocările mele, pumnul îndreptat către divinitate, atunci când realizezi că te-ai înșelat cu privire la natura liricului de a înrobi poetul. Se pare că am avut dreptate: sclavia nu s-a abolit, cel puțin asta spune George Mihalcea despre tristihurile sale. În afară de faptul că a „luptat” 20 de ani (atât a lucrat la volumul de față) cu ascunzișurile ființării, a și reușit să scoată la lumină marginile sacerdotale ale naturii pentru că, nu-i așa, în mijlocul ei se află dânsul.

Unele mi-au pus un nod în gât

„un porumbel mort
din ochiul rece privesc
stele de gheață”,

altele mi-au reînviat fobii

„în Cap de Iarnă
urletul Marelui Lup
trezește haita”,

altele mi-au dat o stare naturală de uman

„scandal în crame
culegători mult prea beți
ca să mai cânte”

și altele m-au făcut, pur și simplu, să lăcrimez

„Tomisul iarna
cetate prea pierdută
în visul străvechi”.

Dacă ar fi să găsesc (de-acum nici n-aș mai căuta) rostul ghemuirii în sine, aș citi, pe ascuns, din Liturghii oranj.

Mulțumesc, George Mihalcea, și pentru vorbele fiicei mele, Alexandra, care mi-a spus aseară, șoptit:

„mami, mi-a plăcut atât de mult aceea cu roua pe vârfurile ierbii…”.

Vă las, așadar, pe voi, să descoperiți esența unei lumi care se-așază, de bunăvoie, la masă cu natura.


Lorena Craia

Advertisement

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.