Femei albastre aparţin mării, precum luna
Dansează prin vârste suav, una câte una
Se închid în lumină, se împodobesc cu ploaie
Guri blestemate strigă: ,,uite, nebuna…!”

Sapă fântâni în oameni-destin care le taie
Cu voluptate, adânc, fiecare vânătaie
Nu există înviere, fără răstignire
Un înger albastru intră când vrea, în odaie

Aşa, într-o doară, aiurea, într-o plutire
Femeile albastre devin una şi aceeaşi, în contopire
Execută porunca şi se sting încet, în singurătate
Ar trebui să ştie totul despre nemurire,

Nemurirea dintre carte şi parte
Nebunia de a dansa lasciv, printre arte
De a fi muze o clipă, apoi sfârtecate,
Femei albastre mor în tăcere şi singurătate
Beau din paharul pe care este o urmă
Acolo e otrava cu gust de laşitate,
Femei albastre surâd despre demnitate
Tac expresiv despre seninătate
Crucea preazilnică în poezie se curmă.

Spală-ţi zborul de griji, pasăre măiastră
Trece plutind, sângerând, fără să o recunoşti
Orice Femeie Albastră.