O monografie a gulagului românesc – Lorena Craia



Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid. Ediție integrală. Prefață de Magda Ursache, postfață de Theodor Codreanu. București: Editura Eikon, 2019, 581 p.

Anul trecut, fiind invitată la un eveniment cultural în Botoșani dedicat poetului național Mihail Eminescu, am avut șansa, norocul sau inspirația să descopăr o carte ce avea să devină fundamentală pentru studiul pe care îl pregătesc despre perioada neagră din istoria recentă a României, perioadă care a zdruncinat din temelii atât societatea în adâncimea ei structurală, cât și valorile, mentalitățile și conceptele acesteia.

Nu doar că a durat mai bine de două luni pline să o parcurg din filă în filă, dar a fost nevoie, de mai multe ori, să revin asupra unor pasaje care deschideau noi căi de cercetare în domeniu. Și nu a fost un lucru lesne de înfăptuit, pentru că evenimentele prezentate în carte pot tulbura profund și pe cel mai echidistant și echilibrat exeget al terorii roșii.

La comemorarea a treizeci de ani de la Revoluția din 1989, Istorie, genocid, etnocid se așază cu greutate și cumpătat pe fotoliul conștiinței noastre, iar nouă nu ne rămâne decât să păstrăm o lungă tăcere, în timp ce ne întrebăm „Cum a fost posibil?”. Cum a fost posibil ca pentru o jumătate de secol, generațiile anterioare mie să fie exploatate nu doar fizic, dar și psihic? O încercare de îndobitocire (de cele mai multe ori, reușită) a maselor întregi de oameni, care ieșeau dintr-o libertate asumată și intrau în malaxorul de suflete.

Petru Ursache a fost un reputat etnolog, folclorist, estetician și istoric literar. Născut la Iași în 1931, traseul lui va răzbate cele mai tulburi perioade ale istoriei noastre postbelice, tumultoase și, așa cum spune și Magda Ursache,

„tema martiriului l-a obsedat pe Petru mult timp, poate încă din copilăria de țărănuș orfan de tată, educat de preotul și învățătorul satului să creadă în eroi, în jertfa lor de sânge, uriașă. Și a crezut. În curaj și în abnegație. Le-a avut”

p. 5

Professor Emeritus al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Petru Ursache va sta față în față cu balaurul roșu de la Răsărit și nu va clipi nici măcar o dată. Cartea sa, Istorie, genocid, etnocid, apare ca primă ediție în 2010, la Editura Conta, Piatra-Neamț. Cuprindea numai primele patru capitole ale cărții de față[1] și, aplecându-mă asupra celor scrise acolo, realizez că era deja concepută într-o formulă exhaustivă și de netăgăduit în ceea ce privește sursele directe la care a avut acces. Documente dezgropate din arhiva Securității, mărturii, autobiografii – o istorie sfârtecată în bucăți de gințile comuniste „cu față umană”[2], care s-au asigurat de la un capăt la altul că vor ține sub cheie și pază câinească orice ar putea să-i incrimineze sau să le confirme vinovăția. Petru Ursache se angajează să „bandajeze” istoria care sângerează și poate chiar să vindece (atât cât se mai poate) memoria miilor de victime care și-au găsit sfârșitul în închisorile comuniste. Istorie, genocid, etnocid are anvergura unui memorial în toate sensurile acestuia, compilând peste două sute de titluri și referințe biografice, sursă inestimabilă de documentaristică pentru cei care caută mărturii autentice ale victimelor opresiunii bolșevice. Cele mai importante personalități ale culturii române (Iuliu Maniu, Vasile Voiculescu, N. Steinhardt, Radu Gyr, Petre Țuțea, Paul Goma, Mircea Vulcănescu, C. Noica, Nichifor Crainic, Dinu Pillat, Al. Paleologu etc.) au o soartă nedreaptă, cruntă, de  neimaginat.

„Tăcerea documentelor, a arhivelor înseamnă moartea memoriei”,

spunea deseori Petru Ursache, așa cum menționează Magda Ursache în Prefața cărții (p. 9). Nu este, totuși, prima dată când sunt publicate memorii din perioada detenției, mărturii halucinante despre ororile îndurate de către deținuții politici, însă parcă niciuna nu le adună pe toate la un loc, pentru a le oferi pe o tavă de argint celor care încă mai mustăcesc la auzul atâtor și atâtor dovezi cutremurătoare. Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, apare imediat după Revoluție, în 1991, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. O ediție îngrijită de Virgil Ciomoș, care reia ediția din anii ’70. Testamentul moral politic al lui Iuliu Maniu apare tot în 1991, la Editura „Gîndirea Românească”, la București, unde Victor Isac, realizatorul ediției, se îngrijește de pătrunderea acestei personalități marcante, făuritor al României Mari, care, față în față cu istoria, ajunge a fi executat la Sighet în 1953 și apoi cadavrul fiindu-i târât pe scările închisorii, cu țeasta zăngănind pe trepte. Toate aceste atrocități sunt reluate de către Petru Ursache în cartea sa, îngreunat parcă de întreaga responsabilitate de a conserva memoria ce, cu timpul, pare să nu ne mai fie memorie.


[1] Cartea de față, Istorie, genocid, etnocid, ediție integrală, a apărut anul trecut în 2019 într-o formulă adăugită și revizuită: Partea I (cele patru capitole la care se face referire) și Partea a II-a, care cuprinde alte șapte capitole.

[2] Se face deseori referire, prin această formulă de „comunism cu față umană”, la ceea ce își dorea Ion Iliescu să implementeze, după modelul Gorbaciov, o dată cu sfârșitul dictaturii ceaușiste.



În istorie găsim și monștri, și sfinți

După lectura prefeței generoase, „Istoria unei cărți sau Lecția neuitării”[1], trebuie să tragi aer în piept și să te retragi într-un colț în care nu pătrund nici lumină, nici întuneric. Pentru că se găsesc cu prisosință, uneori gândind că nu ne aflăm în fața unui fragment real de istorie, ci în fața unui roman grotesc de ficțiune.

Așa cum obișnuia Petru Ursache să fie meticulos în cercetarea sa despre crimele săvârșite în perioada comunismului barbar (iertați pleonasmul), primul capitol, „Documentele ne destăinuie cu lacrimi de sînge”, este un preambul consistent în documentaristică, unde ni se prezintă tensiunile dintre statele care aveau să devină, în a doua jumătate a secolului XX, călăii de facto ai milioanelor de oameni nevinovați.

Recunosc faptul că am citit cu înfrigurare pasajul în care este povestit în amănunt momentul în care MS Regele Mihai I al României este forțat, cu pistolul la tâmplă, să abdice[2]. Abuzurile și atrocitățile care au urmat în perioada postbelică a României fie au fost puse sub tăcere, după 1989, fie au fost denaturate sau li s-a făcut apologia.

Alexandru Vișinescu a murit la 93 de ani, în 2018. Cu numai două luni înainte murise alt torționar, Ion Ficior, la vârsta de 90 de ani. A fost condamnat în martie 2017. Nu în 1990. Ci douăzeci și șapte de ani mai târziu. La fel și Vișinescu. Ancheta a început în 2013, nu în 1990. „Ce mama dracului sunteți? Duceți-vă dracului de aici!”, urla Vișinescu Alexandru la un reporter Digi24 acum vreo doi ani[3]. Da, de ce să nu aibă acest curaj obraznic, dacă a fost protejat mai bine de treizeci de ani?

„Nu se poate spune decât: «grea epocă» Ana (Pauker – n.r.) – Luca – Dej, grea epoca lui Ceaușescu; dar grea, pentru poporul român, și epoca Iliescu – Brucan – Roman. Nici un semn salvator nu se arată, nici din interior, nici de pe întinderea mapamondului.”

p. 59

Și un deceniu mai târziu de la aceste „profeții nefaste” ale lui Petru Ursache tot în punctul acela ne aflăm, poate chiar mai neobrăzați, dacă ajungem la treizeci de ani de la Revoluția Română din 1989 să folosim imaginea lui Șora ca fanion de anticomunism, când Mihai Șora a lucrat la Ministerul de Externe al Anei Pauker. Dar, vorba ceea, trebuia și dânsul să mănânce o pâine, pâine pe care Victor Gafencu, Grigore Caraza, Ioan Ianolide, de exemplu, nu o mâncau, și nu pentru că nu li se dădea, mai ales dacă era amestecată cu lături, ci pentru că nu puteau mesteca de desfigurați din bătaie ce erau. Ei așa mureau, așa au murit toți. Unioniștii la Sighet. Că tot serbăm an de an Ziua Națională și tot ratăm de vreo treizeci nu aducerea în lumină a Adevărului, care se știe din documente desecretizate până și de peste hotare, ci o condamnare și o pedepsire de facto (judecarea in rem fiind de ochii lumii naive).

Capitolul II, „Reeducare: terorism și asasinat”, este plin ochi de mărturii și mărturisiri, declarații ale foștilor deținuți politici, mulți dintre ei sfârșind acolo, de față cu mărturisitorii care și-au făcut curaj și au scris. Nu rămâne decât să citim și să aflăm. Măcar să știm. Și, eventual, să nu uităm, așa cum propunea într-un timp fostul președinte al României, Ion Iliescu. Prea multă suferință ne încarcă negativ, îndrăznesc să îl parafrazez; însă, la o căutare riguroasă, se pot găsi declarațiile lui.

Tulburătoare sunt episoadele în care sunt povestite piesele de teatru organizate în penitenciare de către torționarii Țurcanu sau Macarenko, care terfeleau în cel mai grotesc mod imaginea Mântuitorului ori a Fecioarei Maria. Regizorii, adică torționarii, obligau deținuții să devină actori, îndeosebi în perioada Crăciunului ori a Paștelui. Redau aici un întreg fragment, referitor la cum se organizau în gulagul românesc sărbătorile creștine:

„Religia avea prioritate în desfășurătorul lui Țurcanu, cu fixație pe patimile Mîntuitorului, la cultul Sfintei Fecioare și la Sfintele Taine. Se pare că realizatorul «fenomenului Pitești» a exersat în mai multe rînduri tema Golgotei, combinată cu aceea a Sfintelor Taine. Așa s-a ajuns la o variantă de spectacol mai dezvoltată și oarecum structurată, pe care «animatorul» o adapta după împrejurări: una pentru Nașterea lui Iisus (Crăciun) alta pentru Răstignire (Paști). Tinerii de la Pitești, legionari sau nu, beneficiaseră de educație îngrijită în familie și în școală, cu sentimente curate pentru marile sărbători creștine. În replică, Țurcanu provocase o adevărată nebunie colectivă, de aceea deținuții, repartizați pe lista fatală a reeducării, așteptau cu îngrijorare și cu teamă.

Pentru varianta Nașterii, realizatorul alegea chiar în seara colindelor doi tineri la întîmplare, fixându-le rolurile: «Dezbrăcarea! ordona el unuia. Tu ești Fecioara Prea… iar tu (și arăta spre altul) ești preasfîntul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu , dracul să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Mărie, pune fundul la bătaie!»[4]

p. 119-120

Iar asta mă duce cu gândul la piesa Evangheliștii, de Alina Mungiu Pippidi, care prin 2005 fusese chiar premiată drept „Cea mai bună piesă românească a anului 1992”[5], de altfel amintită, prin comparație, și de Petru Ursache (p. 137). Care să fie motivul acestei prostituări continue a oamenilor de cultură, care ar trebui să se distanțeze de orice ideologie și să contribuie la străluminarea unui popor schingiuit fizic și sufletește timp de jumătate de veac?

Despre sfinții și eroii care au pătimit în carcerele comuniste nu vorbește nimeni, niciodată. Anton Golopenția, Ion Gavrilă-Ogoranu, deportările succesive în Bărăgan, distrugerea satelor (de aici și etnocidul), culturii, istoriei, valorilor, familiei, credinței – subiecte tratate în carte cu o seriozitate de exeget.

Partea a II-a, extinsă pe șapte capitole, fundamentează o pledoarie pentru Țară, nevindecată nici azi de boala uitării istoriei. Chiar în Capitolul VII, „Celularul mare: Țara”, un subcapitol se intitulează „O nouă pledoarie pentru Nürnberg II”. Nu de puține ori am pus și eu întrebarea (care a rămas la stadiul de întrebare retorică) supremă: „Un Nürnberg II, pe când?”. A fost o încercare în perioada în care Traian Băsescu era președintele României. Sub oblăduirea istoricului Vladimir Tismăneanu, fiu al unor militanți comuniști și fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu[6], Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România avea să studieze evenimentele din perioada dictaturii și să întocmească un raport, pe baza căruia Președintele urma să condamne public, oficial, regimul și ideologia. Ceea ce s-a și întâmplat. Însă, acest fapt a fost umbrit de ieșirile necontrolate ale lui Vadim Tudor[7], care a simțit nevoia să se bălăcărească în plen cu adversarii lui politici. Bineînțeles că această Comisie Tismăneanu nu a fost grevată de suspiciuni; mai mult decât atât, Tismăneanu i-a propus lui Paul Goma să facă parte din comisie, însă colaborarea s-a încheiat înainte de a începe, „din motive personale”, conform declarațiilor lui Tismăneanu. Lucrurile nu au stat chiar așa. Iată ce declara Paul Goma, la acea vreme (2006), pe pagina sa de internet:

„Neadevărat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprilie – până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin «membrii Comisiei» (nu le cunoșteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieş, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oișteanu, R. Ioanid…); şi prin C. Săftoiu, consilierul prezidențial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem președintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poștă o invitație scrisă, eu anunţînd, tot prin V. T. condițiile: restituirea cetățeniei române furate de Ceaușescu şi de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în țara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obținuse postul de ambasador la UNESCO) şi, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptățile suferite de familia mea şi de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de față.”[8]

Am ținut să fac aceste două precizări pentru a ilustra cât mai clar cu putință nevolnicia acestui popor de a se dezrobi de propagandă și îndoctrinare. Poate mă aflu, încă, sub efectul lecturii acestei cărți-memorial, fiind nevoită să reiau anumite pasaje, pentru a putea prezenta, cât mai obiectiv și cât mai structurat, cercetarea lui Petru Ursache. Dar numai cineva anesteziat ori înhăitat cu bolșevicii nu ar simți revolta, pe care o resimt chiar și după aproape un an de când am finalizat lectura. Ceea ce este de reținut este faptul că „ampla acțiune de genocid și exterminare a etnicului românesc a fost comandată de la Moscova”, Ana Pauker (cutumiar numită și „Ana noastră”) era „personajul numărul unu al momentului” (p. 421) și că Silviu Brucan, „justițiarul de la «Scînteia»”, a fost și unul dintre artizanii „revoluției” din ’89 (p. 422).



Între memorialistică și memoriu

Tendința generală de reticență la consultarea jurnalelor victimelor din perioada comunistă este justificată de mistificarea și celor mai veridice surse în care se află declarații „negru pe alb” atât ale informatorilor Securității, cât și ale cadrelor îndrituite să recruteze „forțe proaspete”. Dar numai cine nu vrea să vadă și să audă nu vede și nu aude încercările perpetue de repunere în drepturi a poporului român și strigătele de neputință ale familiilor care s-au destrămat în perioada neagră a istoriei noastre postbelice.

Cultura în integralitatea ei, etnicul, valorile, moralul, cinstea, onoarea, curajul, motivarea și motivația, religia, credința, smerenia, virtuțile – toate acestea și încă și mai multe au fost înlocuite, cu timpul și la foc mic, susținut – de impostură, mitocănie, mârșăvie, afurisenie, minciună, incultură, dezrădăcinare și dezmărginire, iar ceea ce, cu chiu, cu vai, a rămas neatins, tot a trebuit să fie supus oprobiului.

Numai anul acesta s-a iscat un scandal în jurul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER), instituție care mai poate, încă!, proteja documente veritabile (găsite prăfuite prin magaziile IICMER-ului), care atestă veridicitatea acestor sute de jurnale cu mii de mărturii despre pătimirea atâtor oameni valoroși și vinovați numai de „delictul de gândire”.

Cartea lui Petru Ursache este nu doar un memoriu în deplinătatea semanticii acestui cuvânt, intrat aproape în derizoriu, dar și un semnal de alarmă în condițiile actuale, în care globalizarea a dat naștere unui globalism bezmetic și bolnav, care distruge la fel de abitir, tot în spiritul luptei de clasă și a supremației clasei muncitoare ceea ce statele din fostul bloc sovietic (mai ales) s-au căznit să repare și să vindece, să construiască pe ruinele a ceea ce a fost cândva „țară liberă”.

Istorie, genocid, etnocid ne invită la reflecție și neuitare, la reconstruirea patrimoniului cultural și uman, dar nu ca o datorie față de predecesorii noștri, ci ca o datorie față de generațiile următoare. Eu, fiind născută în 1985, am trăit numai patru ani de comunism, patru ani pe care nu i-am înțeles așa cum i-au înțeles mama, tata, sau bunicii mei. Mărturiile lor au fost primele surse cu care am intrat în contact, însă mereu au existat întrebări la care nu găseam răspuns decât dacă mergeam mai departe cu studiul aprofundat al fenomenului. Am descoperit această carte printr-o revelație aproape divină (sau divină de-a dreptul), pentru că șansele de a intra în posesia unei astfel de cărți erau foarte mici.

Deși mulțumirile către Petru Ursache sunt post mortem, au totuși forța de a sintetiza sentimentul optim la care a ajuns spiritul meu creator. Nu vreau să dau ghes neliniștilor nenumărate care mi-au cuprins gândurile de când am închis cartea. Și nici nu am voie să renunț la eventuale diafore ale memoriilor. În schimb, pot rechema istoria ca martor la nenorocirile noastre, prin cartea care mi-a netezit drumul pe care, cu toții, poate, ar trebui să-l parcurgem în încercarea de a ști, măcar, dacă nu și a cunoaște, premisele sângeroase care au dus la destrămarea parcă iremediabilă a poporului român.


[1] Prefața (39 p.) este întocmită de Magda Ursache, în care povestește despre cum a luat naștere acest proiect, la care Petru Ursache a lucrat mai bine de zece ani. A pus la cale, împreună cu poetul Adrian Alui Gheorghe, o surpriză pentru aniversare. Petru Ursache împlinea, în 15 mai 2010, venerabila vârstă de 79 de ani. Magda Ursache i-a trimis lui Adrian Alui Gheorghe textul cu titlul Istorie, genocid, etnocid (Partea I a cărții de față), acesta însă a convins-o că primele patru capitole constituiau deja o carte rotundă și trebuia tipărită, la Editura Conta. Astfel apare prima ediție, din 2010, care a fost prezentată în cadrul acelui eveniment din Suceava, fără ca Petru Ursache să știe despre ce este vorba, însă în momentul în care Adrian Alui Gheorghe a început să citească pasaje din carte, Petru Ursache și-a recunoscut scrierile și a izbucnit în lacrimi. Momentul emoționant este povestit în detaliu de către Magda Ursache, urmând o sinteză a conținutului propriu-zis al cărții.

[2] cf. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București: Humanitas, 1991

[3] „Alexandru Vișinescu către reporterul Digi24: «Ce mama dracului sunteți? Duceți-vă dracului de aici!»”, www.digi24.ro, accesat la data de 18 ianuarie 2020. URL: <https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/alexandru-visinescu-catre-reporterul-digi24-ce-mama-dracului-sunteti-duceti-va-dracului-de-aici-317794>

[4] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Documente pentru o lume nouă. Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești. Cu un cuvânt înainte de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. București: Editura „Christiana”, 2006, p. 6 (apud Petru Ursache, p. 120)

[5] „Piesa «Evangheliștii», un kitsch sfidător care a scandalizat biserica și lumea teatrului”, www.adevarul.ro, accesat la data de 18 ianuarie 2020. URL: <https://adevarul.ro/cultura/istorie/piesa-evanghelistii-kitsch-sfidator-care-scandalizat-biserica-lumea-teatrului-1_50ba087d7c42d5a663b10a4a/index.html>

[6] Fiul lui Nicolae Ceaușescu

[7] Ramona Ursu, „Condamnarea comunismului. O filă de istorie pătată de Vadim”, www.newsweek.ro, accesat la data de 18 ianuarie 2020. URL: <https://newsweek.ro/istorie/condamnarea-comunismului-o-fila-de-istorie-patata-de-vadim>

[8] Paul Goma, „Despre Vladimir Tismăneanu – și nu numai – în 11 puncte”, www.paulgoma.free.fr, accesat la data de 18 ianuarie 2020. URL: <http://paulgoma.free.fr/includes/Despre_Tismaneanu_11_puncte_HTML.php>


Lucrări citate

Adevărul. Piesa „Evangheliștii”, un kitsch sfidător care a scandalizat biserica și lumea teatrală. 16 decembrie 2005. http://www.adevarul.ro (accesat ianuarie 18, 2020).

Ciobanu, Mircea. Convorbiri cu Mihai I al României. București: Editura Humanitas, 1991.

Digi24. Alexandru Vișinescu către reporterul Digi24: „Ce mama draacului sunteți? Duceți-vă dracului de aici!”. 5 noiembrie 2014. http://www.digi24.ro (accesat ianuarie 18, 2020).

Ianolide, Ioan. Întoarcerea la Hristos. Documente pentru o lume nouă. București: Editura „Christiana”, 2006.

Ursu, Ramona. Condamnarea comunismului. O filă de istorie pătată de Vadim. 19 aprilie 2019. http://www.newsweek.ro (accesat ianuarie 18, 2020).

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.