Urându-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul dintre frați.

Dar i-a ieșit cam somnoros şi cam
Trândav şi nărăvaș strămoșul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greșit,
Şi că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieșise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poți căsca de lene, iarăși,
Când ai o soră şi-un tovarăș?
S-au luat de mâini şi au cutreierat
Grădina toată-n lung şi-n lat.

Să nu te miri că, șovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.