Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
şi bucuria cântecelor a pierit, s-a veștejit.
 
Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră!
 
Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelşugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
şi alăuta mea alăturea mă țiu!
 
La locul lui e zbârnâitul strunei când golești paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.
 
Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai prețuit
decât oricare altă avuție
pe astă pământeană-mpărăţie.
 
Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră.
 
O fi albastrul slăvilor înţelepţească veșnicie…
dar rostul țărânei cât o să mai ție,
ca floare să răsară
în orice primăvară?
 
Tu, omule nătâng, de ce te socotești?
Doar nu ţi-e-ngăduit alt veac să mai trăiești
în putredă deșertăciunea lumii!
 
Privește numai spre adâncul lumii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăulește,
tânguiește,
văicărește,
iar adierea însăși mierea vieții irosește.
 
Acum, dragi oaspeți, pregătiți-vă, bând vinul,
sfârșească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, şi istovind suspinul…
 
Că viața e neagră,
dar moartea mai neagră!