Într-un cătun, pe la Florii,
Venea în orice primăvară,
Cu cele dintâi ciocârlii,
O mândră, tainică fecioară.

Ea nu era născută-n plai,
Nu se știa de unde este,
Şi urmele i le pierdeai
La despărțire, făr’ de veste.

În sfânta ei apropiere
Era atâta-nsufleţire,
Dar o noblețe, o putere
O-ndepărta de iscodire.

Venea cu fructe şi cu flori,
Le aducea din depărtare,
Din câmpii cei mai roditori,
De rouă plini şi plini de soare,

Cu drag le împărțea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrâni în cârji şi juni vioi
Mergeau spre casă zâmbitori.

Şi toți erau bineveniți,
Dar când să plece din cătun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiţi.