George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti – d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Date biografice
George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului.
Începe şcoala primară la Bucureşti intre anii 1893-1895 şi o continuă pe valea Topologului, la Şuici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898-1906). După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de Litere, fără a termina studiile.
Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public.
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu: conferinţa „Cum am devenit ieşean”).
Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filosofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărţirea de adolescenţă invocă clemenţa criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nţepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăşi se prefac.
(Topîrceanu: Prefaţă).
Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant şi importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu – promotori ai simbolismului şi ai modernismului – sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet.
Între 1912-1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.
La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filosofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin–Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).
Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.
Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.
Topîrceanu şi critica literară
Este frapantă discrepanţa dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu şi poziţia rece şi denigrantă a criticilor vremii.
„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere…”
Demostene Botez
Eugen Lovinescu, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele şi Parodiile la superficiale tablouri de natură, la uşoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democraţiei literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX, dar – posibil – şi de relaţiile tensionate dintre Lovinescu şi Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie şi uşoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda „modernistă”, el cultivă cu fantezie tradiţii mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificaţiei.
„Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor îşi dăruie secretul,
Dar ca să poţi citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoşti, Zoile, alfabetul.
Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma acelaşi ţel...
Şi dacă totuşi ţi-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oţel,
—Când îmi citeşti poemele şi proza
Gândeşte-te la geamul lui Spinoza.”
(Topîrceanu: Parodii originale - În loc de prefaţă, 1916)
Casa memorială „George Topîrceanu” din Iaşi
Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iaşi a aparţinut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce în 1919 a fost sediul redacţiei revistei Însemnări literare tipărită sub direcţia lui Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, (din colectivul de redacţie mai făceau parte Garabet Ibrăileanu şi Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziţia lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruţătoare, va trece în nefiinţă la numai 51 de ani şi va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Casa a fost donată în anul 1983 de proprietarii Teodor Neagu şi Adrian Vulpe, Complexului Muzeal Iaşi. A fost renovată, şi la 22 iunie 1985 a fost inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române Iaşi, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la naşterea poetului.
Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-IV-m-B-04359.
Opere
- Balade vesele şi triste, Bucureşti (1916).
- Parodii originale, Bucureşti (1916).
- Amintiri din luptele de la Turtucaia, Bucureşti (1918).
- Strofe alese. Balade vesele şi triste, Iaşi (1920).
- În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Iaşi (1920).
- Migdale amare, Bucureşti (1928).
- Scrisori fără adresă, proză umoristică şi pesimistă, Bucureşti (1930).
- Pirin-Planina. Epizoduri tragice şi comice din captivitate, Bucureşti (1936).
- Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Prezenţă în antologii
- Testament – Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – ediţia a doua (versiune bilingvă română/engleză) – antologator şi traducător Daniel Ioniţă, cu Eva Foster, Rochelle Bews, şi Prof. Dr. Daniel Reynaud – Editura Minerva, Ianuarie 2015.
Filatelie
În 1986, la un secol de la naşterea lui George Topîrceanu, serviciile poştale ale României au pus în circulaţie o marcă poştală cu valoarea nominală de 1 leu, care reprezintă portretul poetului.
Sursa Wikipedia.
Testament Literar 