Cezar Baltag (n. 26 iulie 1939, Mălinești, județul Hotin (azi Cernăuți, Ucraina) – d. 26 mai 1997, București), fiul preotului Porfirie Baltag și al Margaretei Baltag (n. Alexandrescu), a fost un poet român, eseist și traducător modern, militant împotriva stalinismului cultural, împotriva proletcultismului, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.
Viața și opera
După absolvirea cursurilor liceale, în 1955, la Pitești, urmează între anii 1955-1960 cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București. Funcționează ca redactor la „Gazeta literară” (între anii 1960-1968), ca redactor-șef adjunct la „Luceafărul” (între anii 1968-1974), apoi ca redactor la „Viața românească”. Debutează în 1960, cu un volum de versuri ale ieșirii din trena stalinismului cultural, Comuna de aur, volum „girat” în fața proletcultismului epocii de criticul „deschiderilor veluroase”, Paul Georgescu. Apoi, „decada de aur” a volumelor sale de versuri cuprinde:
- Vis planetar (1962),
- Răsfrângeri (1966),
- Monada (1968),
- Odihnă în țipăt (1969),
- Șah orb (1970),
- Madona din dud (1973),
- Unicorn în oglindă (1975),
- Poeme (1981),
- Dialog la mal (1985),
- Euridice și umbra (1988),
- Chemarea numelui (1995),
- Ochii tăcerii (1996) etc.
Eseistul se remarcă prin Paradoxul semnelor (1996); iar tâlmăcitorul din limba franceză, prin traducerea unor vestite lucrări semnate de Mircea Eliade – Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, II, III, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, 1986 și, respectiv, 1988; Dicționar al religiilor (de M. Eliade și Ioan P. Culianu), București, Ed. Humanitas, 1993; etc.
Referințe critice
Al. Piru observa la Cezar Baltag
„un stil tot mai oracular; și-a încifrat sensurile și a ajuns la un ermetism greu traductibil, chiar dacă ascunzând realmente un sens. …Ermetismului din Odihnă în țipăt îi corespunde în Madona din dud (1973) o poezie ludică, joc de ritmuri și rime cu formule din folclorul copiilor sau procedee magice, termeni de astrologie și diverse arte divinatorii.”
PPRC, 63
Trecând în revistă judecățile critice despre opera poetică a lui Gezar Baltag, criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu ne mai încredințează:
«Numeroși alți critici / istorici literari, abordând poezia lui Cezar Baltag, au mai remarcat: apolinicul / solaritatea versului, o anume geometrizare a logosului, din unghiuri neîntâlnite la Ion Barbu, chiar un „spectacol grațios-liric“, un „controlat“ narcisism, spațializarea eului (cf. PPg, 126 sqq.), îndeosebi, în volumul din 1966, Răsfrângeri („în flacăra drumului“, „de nuntă“, „în memoria soarelui“, „de umbră“, „cu spini“, „de dragoste“, „de solstițiu“, „de fulger înnoptat“, „de arbore lacom“ etc.), spațializarea eului fiind specifică întregii generații a resurecției, chiar o „maximă expansiune a eului“, o anume „somptuozitate“, o anume „epurare a concretului“, cerebralizarea / rafinarea pitorescului folcloric, dar și o anume „destindere ludic-folclorică“, „resuscitarea miturilor“, agresarea eului (cf. Odihnă în țipăt), „nervalianul soare negru“ – „substanțialitatea“ / „materialitatea“ Logosului, a universului (cf. ISct, 47), sentimentul dominând tiranic, până la „fragmentarea“ timpului (cf. SSra, I, 215) etc.»
TGrp, 411
De la versurile „luptei cu inerția“, din volumele Comuna de aur (1960) și Vis planetar (1962), Cezar Baltag a evoluat spre un ermetism oracular, rezultat din dinamitarea paradoxurilor mitosofiei autohtone și universale, spre a le extrage „monadele“, conjugându-le la moduri lirice, rafinându-le, ca în volumele: Răsfrângeri (1966), Monada (1968), Odihnă în țipăt (1969), Șah orb (1970), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Dialog la mal (1985), Euridice și umbra (1988) etc. El descoperă în monadele macrocosmosului și ale microcosmosului nostru acea luminos-fermecătoare „secure cu două tăișuri“ a paradoxului:
Acolo în văzduhul de cuiburi
Liniștită și rece
N-o văzură și n-o auziră
Asemeni unei săgeți zbura capul
Nemuritoarei
închizând în urmă peștera
ce se va numi zi
ca o durere
ca un fluture cu aripile întinse
ca două terezii
ale ace¬luiași cântar al durerii
ca o pereche de scorpioni încleștați
– S-a făcut întuneric
– își murmurară Ele
una alteia –
jurământul tău a ajuns în inima mea
O cange dublă
ne poartă prin univers
traversându-ne trupurile
sau poate o ancoră
ne rotește în jurul axului ei
ca două păsări
cu carenele sfâșiate
de aceeași galaxie tăioasă
Paradoxul și întrebarea
și inima noastră
pe un inel dintr-o singură bucată
turnat de două ori
(«Securea cu două tăișuri» – BalP, 193)
Mai bate la „poarta paradoxului“ și cu logosul „îmbujorat“, aidoma unui Heraclit din Efes, dinspre origini, dinspre elementul primordial, Apa, către originea tuturor lucrurilor, Focul, spre a exclama încă o dată, dar din crisalida sufletului, «panta rhéi»:
Foc sau apă ?
Ca o carte curgând
ca o ușă de apă
ca o mare însetată
ca un vătrai lichid
ca un lapte de jăratic
ca un rug hohotind în oglindă
ca un cutremur de apă
ca un ceas topit
foc foc
apă apă
oră piatră
iască infern
locum refrigerii loc de verdeață
de unde a fugit toată durerea
și suspinarea
„Nu poți înota
de două ori
în același
cutremur...“
Acum și flacără
și în curgerea curgerii.
Punct.
(«Poarta paradoxală» – BalP, 174).
Poetul traversează foarte atent spațiile mitice, surprinzându-le miraculoasele „zone inedite“ și „magnetizându-le“ apoi liric, întru catharsis, urmează traseele misterice / inițiatice ale Făt-Frumosului, până în „mumele“ ideilor și ale nașterilor / morților:
Greul, cățelul-pământului se simte pe el însuși ca o apăsare și răzbit de propria sa greutate, începe să latre în hohotul unei inimi. Aici era zborul, aici fusese căderea, nemișcarea doarme la mijloc ca o fântână cu cumpănă. (…) Aud un cal galopând rar, ca un orologiu din veac în veac, aud respirația unui nor de demult, aud foșnetul coasei unui demon în iarba stelelor. Departe, la margini de margini, unde nu mai este nimic, unde inima mea nu mai poate trimite sângele, acolo doarme un șarpe, acolo se rotește o pajură, acolo răsare Rarița peste frunza unui alun și un stol de vrăbii încete piaptănă părul fecioarelor. Acolo plânge floarea care naște un om, acolo se deschide umbra de miere a fulgerului. Pulberea foșnește un cântec pe care sângele meu l-a rostit. Adânc, sub dealuri, în casa lui de pământ, Greul cade în sine cu viteza somnului. Umbra lui, fără margine, ca o cascadă, leagănă lumea… («Greul-Pământului» – BalP,);
ori:
...descinge-Te, scoate-Ți tunica.
Despletește-Ți părul să-l pieptene știucile râului.
Ia apă în pumni.
Dă înotului brațele Tale, Diană, în apa limpede
și furioasă ca un lătrat de câini la marginea toamnei.
Cine te mai poate feri, zeiță, de privirea unui muritor ?
(...)
Acteon, acum e rândul Ei să te vadă.
(...)
Viscolul îi smulge hainele, dar inima lui aleargă,
zodi¬ile îi sângeră umerii, dar numele lui nu poate fi
prins, stelele îi mursecă inima, dar văzul lui nu se poate
opri.
(«Vederea» – BalP, 101) etc. (cf. TGrp, 409 – 411).
Sursa Wikipedia.
Testament Literar 