---

Mihail Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d.15/27 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc, poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

---

BIOGRAFIE

Familia

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735–1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716–1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738–1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vărsta de 83 de ani.

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n.1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n.1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n.1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n.1852, d.1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n.1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română.

S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova.

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849.

În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Gheorghe Eminovici

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.

Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).

Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban.

În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.

„Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.”

Sânziana Pop în Formula AS nr. 367

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27–28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.

Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.

Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).

Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei.

În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.

În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869–1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871–1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului.

În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.

În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.

În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții.

În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013.

În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui.

În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.

În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași.

În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”.

În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874–1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:

„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. […] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”

Mandache Leocov

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.

În 13 septembrie,în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea

Internarea

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu.

În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.

În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.

În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor.

În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași.

În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.

În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București.

În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară.

În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea:

“dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”

Concluzia raportului medical

În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.

Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

George Călinescu

Tudor Vianu a spus:

„fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”

Tudor Vianu

---

Ipoteza asasinării

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului. În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu:

„Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”

Theodor Codreanu

Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă:

„Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”

A. C. Cuza

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932. Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv (sau puseu de manie psihotică). Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului:

„Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”

Eugen Simion

---

Personalitate

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I. L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Ion Luca Caragiale

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est și Epigonii, și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti”, refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale (1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Titu Maiorescu

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Mihail Eminescu

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

---

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observând malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu”, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.

Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel.

Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române.

Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre”, de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E. T. A. Hoffmann, Jean Paul etc.

Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici „Analectele” lui Confucius.

Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi.

La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism.

În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C. Chițimia sau de Moses Gaster.

Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur”, publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

---

Activitatea literară

Alături de volumele cuprinzând traduceri din limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au edițiile cu versuri (antume și postume). Poeziile au fost publicate in revista „Familia”.

Cronologie

Pe data de 24 ianuarie 1866, moare Aron Pumnul, profesorul său de literatură la Colegiul din Cernăuți unde învăța elevul Mihai. Cu această împrejurare șapte gimnaziști tipăresc o broșură cu Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu. A doua dintre aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.

Pe 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și pentru totdeauna.

Pe 15/27 mai – I se publică poezia O călărire în zori, pe 16/29 iulie revista Familia îi publică poezia Din străinătate, iar pe 14/26 august apare poezia La Bucovina, în revista Familia, unde mai apar alte poezii, în 11/23 septembrie, poezia Speranța, iar pe 16/28 octombrie, Misterele nopții.

În lunile octombrie–noiembrie în cinci numere consecutive aceeași revistă îi publică nuvela Lanțul de aur, tradusă după Onkel Adam, scriitor suedez.

Pe 2/14 aprilie 1867 apare una din cele mai cunoscute poezii de tinerețe Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie în revista Familia.

În data de 18/30 iunie apare poezia La Heliade.

În anul 1869, 31 ianuarie/12 februarie Revista Familia continuă să-i publice poezii – Junii corupți.

Pe 11 aprilie apare în Familia poezia La moartea principelui Știrbey

Din 1870 datează primele sale încercări publicistice, astfel în 7/19 1870 și 9/21 ianuarie publică în gazeta Albina care apărea în limba română la Budapesta articolul O scriere critică, în care ia va lua apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broșuri a lui D. Petrino din Cernăuți. Publicistul va trece la situația politică a românilor și a altor naționalități conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federațiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta: Să facem un congres (5/17 aprilie), În unire e tăria (10/22 aprilie) și Echilibrul (22 aprilie/4 mai și 29 aprilie/11 mai).

În luna martie 1870, alături de Nicolae Teclu, președinte, Eminescu, în calitate de secretar al comitetului de organizare a aniversării mănăstiriii Putna, semnează un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna.

În 15 aprilie poetul va publică în Convorbiri literare din Iași poezia Venere și Madonă, analizată de Titu Maiorescu în studiul său, Direcția în poezia și proza română, 1872.

Pe data de 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei Convorbiri literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.

În 15 august publică în Convorbiri literare din Iași poezia Epigonii.

În 4/16 septembrie îi va scrie din nou o scrisoare lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notița ce-i trimite, asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna. Tot atunci trimite povestea Făt-Frumos din lacrimă, care se tipărește în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie.

În 1871, dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă inițială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat și desăvârșit în anii următori. El a stat la baza poemului Împărat și proletar. Lucrează la un amplu poem epic Panorama deșertăciunilor.

În luna februarie a aceluiași an în câteva scrisori succesive, îl va pune pe Negruzzi la curent cu proiectele sale literare și i-l recomanda călduros pe Ioan Slavici.

Pe data de 1 martie apare în revista Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în scrisori.

Pe data de 8 aprilie Asociația România jună a studenților români din Viena ține ședință de unificare a conducerii, alegând primul său comitet, cu I. Slavici, președinte și Eminescu, bibliotecar.

Pe data de 15 iunie, apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază și Noaptea…

Pe data de 1 august, în ședința Asociației care s-a ținut în Cernăuți, s-au desăvârșit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei și ale adolescenței sale. Se oprește chiar pe la Botoșani și Ipotești.

În numărul din 3/15 august, în ziarul Românul Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificația întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare.

Pe data de 1 septembrie 1872 participă la o ședință a Junimii din Iași, unde citește fragmente din Panorama deșertăciunilor, Egipetul și începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezența în țară a poetului este confirmată și de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botoșani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.

Pe data de 7 septembrie, Mihai Eminescu citește în ședința Junimii două poezii: Înger și Demon și Floare albastră.

Pe data de 1 octombrie, poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.

Pe data de 1 decembrie se tipărește în revista Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.

În 1873 poetul începe să prelucreze literatură folclorică, începe să lucreze la primele versiuni la Călin (file din poveste) și Luceafărul. Pentru a-și putea asigura o existență modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tată și fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea și eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre.

Pe 1 ianuarie se retipărește în Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.

Pe data de 1 aprilie apar poeziile Înger și demon și Floare albastră în Convorbiri literare.

Pe 1 noiembrie 1874 publică în Convorbiri literare un articol despre Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii. Colaborează la Lexiconul Brockhaus cu un articol despre Arthur Schopenhauer.

Pe 1 decembrie apare poezia Împărat și proletar în Convorbiri literare.

Pe 1 februarie 1875 publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din tei.

Pe data de 9 iulie apare în Curierul de Iași, fără semnătură, schița La aniversară.

Pe 6 august apare în același ziar nuvela Cezara, retipărită și în numerele din 11, 13, 15 și 18 august.

Pe 1 septembrie apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa din povești, Lacul și Dorința.

Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.

Pe 1 decembrie apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.

În anul 1877 publicistul își continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iași. Publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle și participă la ședințele Junimii. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iași spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimiștilor.

Pe data de 12 august, într-un articol de tip polemic, ia apărarea manualului de logică al lui Maiorescu, sub titlul Observații critice, în Curierul de Iași.

În anul 1878 va avea o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la ședințele săptămânale de la Maiorescu și de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în București îi ocupă serile.

În data de 28 ianuarie, sub titlul Reprezentațiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

Pe 1 martie va publica în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate și Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistențe din partea lui Iacob Negruzzi.

Pe 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Paștele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

Pe 26 mai citește acasă la Titu Maiorescu poezii, prezent fiind și Vasile Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

În luna iulie, urmînd sfatul medicului, își ia concediu de la ziar și pleacă la Florești, Dolj la moșia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor și Învățăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, apărută de curând în nemțește.

În 1879 crește în intensitate pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecții de limba română și-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacție are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi și-i trimite la Iași poezii care se publică în Convorbiri literare:

Pe 1 februarie publică un grupaj de trei poezii Pajul Cupidon…, O, rămâi, Pe aceeași ulicioară…

Pe 1 septembrie apar alte trei poezii De câte ori, iubito…, Rugăciunea unui dac și Atât de fragedă…

Pe 1 octombrie în aceeași revistă vor apărea alte poeme, sonetul Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuși glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărțire și Foaia veștedă.

Pe 1 aprilie 1880 apare în Convorbiri literare poezia O, mamă…

Pe parcusul anului 1881 deși era complet absorbit de activitatea ziaristică, găsește totuși timp și revizuiește nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredințează lui Maiorescu, între filele unei broșuri care conținea balada lui Schiller, Mânușa, tradusă în treisprezece limbi; în românește de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârșirea Luceafărului și la diversele forme din Mai am un singur dor.

Pe 1 februarie publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

Pe data de 18 martie îi scrie tatălui său, bolnav fiind, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoși și de brașoave” îl ține strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală și de condei”. Totodată îi scrie și lui Negruzzi, spunând că nu găsește un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunță însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureșteană.

Pe 28 martie, seara, Titu Maiorescu citește Scrisoarea III în cenaclul Junimii, la Iași.

Pe 1 aprilie criticul publică Scrisoarea II în Convorbiri literare, iar pe 1 mai se tipărește Scrisoarea III.

Pe data de 1 septembrie, se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

Pe 8 octombrie 1882, poetul citește și corectează poemul „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă șlefuit la Junimea.

Pe 23 martie 1883, la ședința Junimii, Maiorescu semnalizează prezența lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a dat acestuia textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

Pe 24 aprilie apare S-a dus amorul…, pe 15 mai Când amintirile…, pe 5 iunie, Adio, pe 17 iulie, Ce e amorul?, pe 28 august, celebrul poem Pe lângă plopii fără soț…, pe 13 noiembrie, Și dacă….

În luna aprilie, poemul Luceafărul, în românește, vede lumina tiparului în Almanahul societății studențești România jună din Viena.

Pe 4 iunie, Timpul anunță plecarea la Iași a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Își regăsește vechii prieteni, I. Creangă și Miron Pompiliu. Cu această ocazie citește junimiștilor din Iași, strânși în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

Pe 1 iulie se tipărește în Convorbiri literare poezia Doină.

În luna august, revista Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul tipărită inițial în Almanahul de la Viena.

Pe data de 14 octombrie Alecsandri citește la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul Poezii, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu, și portretul autorului (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Volumul cuprinde și 26 de poezii inedite.

În 1884, revista Convorbiri literare în numerele din lunile ianuarie și februarie îi publică douăzeci și una din cele douăzeci și șase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.

Pe data de 12 februarie, apare poezia Din noaptea… în revista Familia, ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

În 1885 apare la editura Socec ediția a II-a a volumului de poezii, cu același conținut. Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă și predă lecții la școala comercială.

În luna iulie apare poezia Sara pe deal în Convorbiri literare.

Pe data de 1 ianuarie 1886 publică în revista Epoca ilustrată publică Dalila (fragment). Poezia apare postum în întregime în Convorbiri literare la 1 februarie 1890.

Pe data de 2 martie, România liberă informează despre o conferință publicată lui Vlahuță asupra lui Eminescu, lăudând poeziile și criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor.

Pe data de 15 martie, albumul literar al societății studenților universitari Unirea îi publică poezia Nu mă-nțelegi.

În luna decembrie, apare în revista Convorbiri literare poezia La steaua.

Pe data de 1 februarie 1887 apare în Convorbiri literare poezia De ce nu-mi vii, iar pe data de 1 iulie apare în Convorbiri literare poezia Kamadeva.

În luna decembrie 1888 participă la apariția revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 și 11 decembrie, semnând cu inițiale.

Pe data de 25 decembrie, se anunță în revistă apariția volumului de poezii, ediția a III-a, cu un adaos de trei poezii față de edițiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii și Kamadeva.

În luna octombrie 1889 va fi trimisă la tipar ediția a IV-a a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Titu Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.

Opera antumă

Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a istoriei literare și ținând cont de criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce, în Europa, poartă numele de a doua generație romantică, sau romantică târzie. Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani.

Eminescu este un poet român tradițional, absorbind toate elementele literaturii antecedente. Toate temele lui decurg din tradiția românească, în timp ce înrâuririle străine aduc numai nuanțe și detalii. Este evidentă, deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor, de exemplu față de Leopardi, menită să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare și teme, care se deduce în mod greșit din faptul că poetul este contemporan acelei generații romantice.

Eminescu, care a compus ode în metru antic și a evocat pasărea Phoenix și pe Artemis, e departe de a fi realizat sforțările spre clasicitate pe care le făceau romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau construcții în ruină sau piscuri de cremene cu înfățișare de pagodă, în versurile de maturitate apele liricei eminesciene sunt suprafețele lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul preferat al lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în lumea stelelor. Natura este liniștită, ea șoptește, murmură, apele plâng, izvoarele tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obține prin repetiții.

Motive eminesciene

Deși legată de tradiția națională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se recunosc mai ales afinitățile cu lirica germană, puse în evidență mai ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Bușulenga. Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a lui Goethe, Luceafărul, deși cu rădăcini în folclorul românesc, amintește de poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar pesimismul din Scrisori își are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung („Lumea ca voință și reprezentare”). Dacă, pe de o parte, Eminescu apare adânc impregnat de esențele cele mai ancestrale ale poeziei populare, pe de altă parte, din acea tradiție el culege și dezvoltă chiar instanțele unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică și culturală de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-și vadă încununat cu succes efortul său revoluționar în domeniul politic și economic. Dar dacă a atinge prin propria inspirație izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiție în termeni de autoconștiință critică, seducția anihilării abandonează ficțiunea personajului și capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a eroului romantic împotriva mediocrității epocii, ci și dorul arzător de eliberare de sub tirania voinței de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este, dincolo de aparența dorinței amoroase, tema secretă a poeziei Dorința, dorința secretă sugerată de versurile:

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Pe această linie se înscrie și tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac și memorabilă cadență din Împărat și proletar: „că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Sau, „o, moartea-i un secol cu sori înflorit”, în durerosul imn al jalei eterne din Mortua est, „și te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort”, din Pe lângă plopii fără soț, „setea liniștii eterne” din Scrisoarea a IV-a, „nu credeam să învăț a muri vreodată” din Odă (în metru antic), „dor de moarte”, voluptatea morții din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,
Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții.

În această direcție specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declarație poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul inițial, „să mă lăsați să mor”. Ca și în Miorița, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în realitatea naturală, în universul vegetal, mineral și animal, vis evocat în mod sublim și în basmul filozofic al Luceafărului.

O asemenea intuiție se ascunde în vocația stingerii la Eminescu, care-l leagă de anumite prezențe în realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului care devine sălașul lui poetic, ba chiar sfânt, tei care cu freamătul ramurilor sale, cu ploaia de flori, este mereu cel care oficiază ritul de auto-înmormântare pe care poetul îl înscenează. Teiul este deci sacru, de o sfințenie care-i oferă prilejul de a fi un mijloc de apropiere de adevăr. Teiul este un arbore al somnului, arborele morții. Pădurile de flori, în care fiecare floare e ca un arbore, iar crinul ca o urnă, „florăria de giganți”, constituiesc un arhanghelism muzical cu linii prelungi și transparente, în care întâlnim o încetinire paradisiacă a mișcărilor de stil dantesc.

În ceea ce privește istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de inspirație primară, întrucât lui Eminescu îi lipsește credința în devenire, înțeleasă ca manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfășoare nestingherit drumul către perfecțiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrități morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea timpului.

În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfășurarea mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienței, mintea se înspăimântă și legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Scrisoarea a II-a se nutrește aproape numai din sarcasm, din contrastul dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplație la violență, de la șoaptă la declamație constituie lirismul predominant al poeziei. Adversitatea materiei față de produsul spiritului îl convinge să renunțe la luptă sub cea mai sardonică amenințare:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea a III-a trăiește dintr-o indignare furioasă, cu lirism maxim, întors de la extatic la grandios.

Erotica lui Eminescu nu e mistică, depășește metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe „inocență”, nu pe virginitatea serafică, inconștientă de păcat. Perechea nu vorbește și nu se întreabă. Amețită de mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet „farmec” (Floare albastră, Lasă-ți lumea, Iubind în taină):

Pe cărare 'n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,
Fă un sfârșit durerii - vin la sânu-mi.

Nu se poate trece cu ușurință peste problema fonetismelor moldovenești. Astăzi însă știe oricine că Eminescu este tot atât al Moldovei cât și al întregului pământ românesc și al lumii întregi. Nu putem modifica limba lui Eminescu, așa cum n-o modificăm nici pe-a lui Neculce, a lui Creangă ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor reprezintă o etapă din istoria limbii române.

Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturității sale, ci ca o creație care pășește pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.

Opera poetică postumă

Unii specialiști eminescologi (ca Petru Creția, între alții, sau Ion Negoițescu) au accentuat valoarea operei poetice postume a lui Eminescu. Virgil Nemoianu făcea distincția între două romantisme aplicabile și eminescianismului poetic, unul de tip Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă (selecție făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuși) și un romantism înalt, de tip germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron, Shelley, la care se adaugă Novalis, Holderlin etc, romantici cu largi meditații metafizice, înalte, estetizante).

---

Activitatea de jurnalist politic

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Mihail Eminescu

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

Mihail Eminescu

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv.

„Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.”

Mihail Eminescu

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C. A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar”, iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog – profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema”, care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu”. Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

„În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura eroului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație

Traduceri

Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă…, sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.

---

Mihail Eminescu în conștiința publică

Teatru și film

Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23′. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.

Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.

Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.

În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.

Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.

Notafilie

Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:

• bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
• bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
• bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
• bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu. Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.

În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.

La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.

Clădiri

Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac.

Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884–1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu, de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.

Sculpturi ale poetului

---

Sursa Wikipedia.