Un cântec nu-i nimic în lumea asta,
Mai bine să-l zdrobeşti şi-apoi să taci,
Când el cu o iluzie nu umple 
Ghiozdanele copiilor săraci.

Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig,
Un cântec nu-i nimic dacă nu face 
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată,
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale,
Nenorociţii trec cu paşii grei,
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.

Mizeria există până-n oase,
Popoare mor şi indivizi decad,
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Niciodată, niciodată,
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot,
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.

Măcar atât din toate să rămână,
Din tot ce-am pătimit la focul mic,
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.