E-atâta hărmălaie-n sat,
Lătrat de câini, copii ţipând,
În noaptea ce s-a-nseilat
Cum moare lampa, stinsă blând.

Se-aud prin margini de cătune
Colinde frânte-n cuib de vânt,
Ca nişte fulgi în rugăciune,
Ce leagă cerul de pamânt.

De-a valma, fete şi băieţi,
Din poartă-n poartă, colindând,
Se pierd, cântând printre nămeţi.
Vezi doar căciulile plutind.

Târziu de tot, rămas stingher,
Abia răzbind printre troiene,
Un trup plăpând, muşcat de ger,
Se-aude stins, de parcă geme.

E singur, merge către casă,
În traistă-şi duce-adunătura,
Ce-n sărbători va fi pe masă,
De foame să-şi aline gura.

Căsuţa-i e la colţul luncii,
E speriat de-atâta cale,
Smerit îşi face semnul crucii.
Se-afundă-n beznă pe cărare.

Cu gândul doar la Pruncul Sfânt,
Ce-n noapte L-a vestit de zor,
Păşeşte-n bezna de mormânt.
Copil orfan… Colindător.