Mă prăfuise timpul, dormind peste hârtii…
Se întindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –
Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

– Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată, 
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma şi pot să te ridic, 
Lăsând odaia goală şi lampa afumată…