Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate…
Şi nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei, 
În tot ce este-n mine duh de eternitate, 
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze, 
Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, 
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răşfrâng…
Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,

Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-o-nfrâng.
Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.