Eram doi muguri răsfățați de soare
într-o livadă de cireși în floare.

Am vrut să-ți fiu, tu n-ai știut să-mi fii, 
ne-au biciuit inchizitori târzii,

bătând mătanii până la pământ
spre Zeul lor suprem, aşa-zis sfânt.

N-au înţeles, nu le-a păsat că eu
credeam în tine și-ntr-un Dumnezeu

blând, iubitor de oameni și frumos,
dar cu făţărnicia nemilos.

Ne-au blestemat și ne-au numit atei,
căci nu iubeam urându-ne, ca ei…

Nu s-au lăsat – ne-au frânt, ne-au umilit,
cu sânge noi tributul l-am plătit.

Luminile din ochi încet s-au stins
şi într-o zi, de ram, tu te-ai desprins.

Iar când mi-ai dat, blând, ultimul sărut,
livada-ntreagă rodul și-a pierdut.