Bătea la poarta Cerului o rază,
Bătea sfios şi-ncet, ca o străină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Şi-a stat uimit – de palida lumină.

Era o biată rază scăpărată
Dintr-un adânc de minte omenească,
Ce străbătuse Calea-nfricoşată
De la pământ la graniţa cerească.

Părea atât de tristă şi umilă,
Dar totuşi credincioasă şi curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Şi-a prins-o blând de mâna tremurată.

Apoi grăbit, a luat-o-n Cer cu dânsul
Şi-a dus-o-n sfânta îngerilor horă:
I-a podidit pe toţi, văzând-o, plânsul
Şi-au strâns-o-n braţe-ndată, ca pe-o soră.

Ea le-a zâmbit, ştergându-le sudoarea,
Şi s-a rugat apoi de ei, fierbinte,
S-o-nfăţişeze Bunului Părinte,
Ca să primească Binecuvântarea;

Stăpâne, Veşnic Dătător de Viaţă,
Din ce-ntuneric mă-nălţai la Tine!
Din ce prăpăstii crâncene de gheaţă!
Din ce vârtej de patimi şi ruine!

Cât am luptat cu oarba rătăcire!
Cu nebunia surdă şi păcatul!
Dar n-am putut să semăn o sclipire,
În largul nopţii stăpânind de-a latul!

Ca o umilă, biată, lumânare,
Am ars în van, în minte ne-ndurată!
Învinsă, goală, stinsă, spulberată.
Doar în surghiun găsesc acum scăpare.

Să pot s-ajung la Cerurile-albastre,
Ca dintr-o grea cătuşe ce mă strânge,
Am străbătut prin veacuri de dezastre
Şi-abia trecui oceane-ntregi de sânge!

Cum sta smerită-n faţa Strălucirii,
Silită ochii serbezi să şi-i plece,
Sărmana rază – far al omenirii,
Părea o umbră lâncedă şi rece.

Tu vii aicea singură şi-nvinsă?
Grăi Cel Vrednic, Nevăzutul Tată.
Tu fugi, de teamă să nu fii atinsă?
Dar când s-a stins Lumina-adevărată?

De te-am trimis în lumile-nvrăjbite,
Nu te-am chemat cu pumnii strânşi şi goi,
Ca pe-un mănunchi de Raze împletite,
Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la Noi!

Dintr-un biet sâmbur-năbuşit în faşă,
Din strălucirea unei minţi senine,
Să fi crescut o mare uriaşă,
Să porţi pământu-ntreg până la Mine!

Plângând stingheră şi tremurătoare,
C-ai fost înfrântă, vii să-mi dai de ştire?
Nu te primesc săracă şi datoare!
Cui ai lăsat bogata Moştenire?

Mergând spre rază, jos îngenuncheată,
I-a sărutat obrajii amândoi.
Copila mea, fii binecuvântată!
Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi!

Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
Să-l părăsească Oştile Cereşti,
Tu să rămâi! Căci tu eşti doar Lumină
Şi nu trăieşti, decât când străluceşti!