Ce singuri mi-s paşii, tăceri îi îngroapă
‘N asfaltul smolit, ca-ntr-un iad părăsit,
Păcatele-s frunze de toamnă şi-n groapă
Nu-s draci să îmi spună măcar ”bun venit”.

Nici moartea nu vrea să-mi întindă o mână
S-a-nchis sub o lespede şi mi-a strigat:
– Eu nu pot să-ţi fiu, Poezie, stăpână,
Cuvântul nu-mi este, nici sclav, nici argat.

Iar viaţa mă-mpinge din spate nebună
(Eu m-aş opri lângă-un vers, să respir;)
Ce singuri mi-s paşii pe colţul de lună!
Doar eu mă târăsc şi un biet trandafir.